Obiectul de cercetare al prezentului studiu îl reprezintă instituția mărturisirii sau recunoașterii în calitate de mijloc de probă în procesul civil, care în ciuda parcursului său istoric, destul de sinuos, își păstrează, în prezent, întreaga sa utilitate practică. Forța sa rezidă în însuși actul de voință al părții, căci dacă aceasta face unele declarații contrare propriilor sale interese, explicația unei asemenea atitudini rezidă în faptul că ea corespunde, adesea, realității. Cu toate acestea, adevărul demonstrează că, uneori din diferite motive, mărturisirea este contrară realității faptelor. Iată de ce legislațiile moderne nu mai atașează mărturisirii o valoare probantă absolută, instanţa având obligaţia atenţiei și perspicacităţii duble, atunci când se folosește de acest mijloc de probă, pentru a stabili faptele invocate în proces.